Creșterea salarială din România

Domnul Cristian Socol a postat un mesaj pe pagina sa de Facebook în care a vorbit de creșterea salarială din România, dar, mult mai important, de indicele prețurilor de consum și câștigul real (comunicatul oficial). Postarea e reprodusă mai jos:

Ce nu spune domnia sa e că, deși este o creștere generală pe toate ramurile economiei, creșterea generală e bazată pe „sectorul bugetar”, adică administrație publică, învățământ și sănătate și asistență socială, după cum reiese din datele de mai jos, preluate din TEMPO pentru perioada iulie 2017 – iulie 2018:

Câștigul real în funcție de ramurile principale ale economiei

Pentru o mai bună vizualizare a creșterilor, același tabel sub forma unui grafic, cu mențiunea că tot ce e peste linia de 100% reprezintă o creștere a câștigului real:

Aparent situația pare înfloritoare, însă n-ar trebui să ne bucurăm foarte mult doarece inclusiv în perioada Guvernului Cioloș, care a fost un guvern de tranziție, a existat o creștere a puterii de cumpărare (sursa imaginii este chiar postarea domnului Socol):

Viziunea etatist-socialistă a domnului Socol, așa-numitul „new developmentalism”, e explicată pe larg într-un articol din ziarul Adevărul și se bazează pe conceptele economice avansate de economistul brazilian Luiz Carlos Bresser-Pereira, un simpatizant al modelului keynesian. Simplificat extrem de mult, ideea din spate e că intervenția statului pe termen scurt poate avea rolul de a învigora economia prin diverse măsuri, cum ar fi reduceri de taxe. Cheia o reprezintă acel „pe termen scurt”, deoarece riscul cel mare e să se ajungă la „stagflație”, adică stagnare economică și o creștere a inflației.

Care e planul economic al Guvernului PSD?

E relativ simplu: sunt crescute forțat salariile din sectorul bugetar, iar datorită numărului mare de bugetari se speră că respectivii vor reintroduce banii înapoi în economie, ceea ce ar crește consumul și ar permite industriei să se revigoreze.

Problema principală e că această mișcare practic crește cheltuielile bugetare (deja e o creștere a cheltuielilor cu salariile de 25% față de anul trecut), ceea ce nu e sustenabil pe termen lung.

În plus mai sunt niște probleme care încep să se acumuleze:

Investițiile majore care se vehiculează în acest moment țin aproape exclusiv de sfera parteneriatului public-privat, în pofida fondurilor europene generoase puse la dispoziție. Ceea ce înseamnă, cel mai probabil, o altă îndatorare a statului român.

Între timp, tinerii și angajații din mediul privat aleg să plece din țară în numere din ce în ce mai mari.

Care ar fi o soluție mai bună?

Dacă modelul keynesian este util în contextul unei recesiuni economice, trebuie să înțelegem că România nu este într-o astfel de situație, lucru vizibil din graficele afișate mai sus. Am putea spune că economia românească reușește să facă față în pofida politicilor economice ale Guvernului.

Soluția a fost testată în suficient de multe țări, chiar dacă nu a mers foarte bine în Brazilia lui Bresser-Pereira, de altfel o țară măcinată de scandaluri de corupție, și este simplă:

  1. Încurajarea pieței libere prin reducerea fiscalității, reducerea reglementărilor, simplificarea legislației dar și printr-o stabilizare a Codului Fiscal
  2. O întărire a statului de drept

Argumentul este foarte simplu: ca stat, dorești să încurajezi oamenii să fie antreprenori, să aibă firme și să-și asume riscuri, dar vrei ca toată lumea să fie sigură că regulile jocului sunt respectate de toți și poți concura onest. De altfel, binomul stat minimalist și „rule of law” se regăsește în doctrina multor partide de dreapta, tocmai pentru că funcționează bine împreună și contribuie mult la dezvoltarea economică a unei societăți și a individului.

Din păcate, direcția oferită de PSD e exact opusă cu acest „new developmentalism” cuplat cu un discurs politic extrem de toxic pentru sistemul juridic despre așa-zisul „stat paralel”, care a culminat în modificări importante în DNA și la Parchetul General.